The Sheltering Sky

The Sheltering Sky, Italia/Marea Britanie 1990

regia: Bernardo Bertolucci

cu: Debra Winger, John Malkovich, Campbell Scott

Probabil ca niciodata desertul nu a fost prezentat in vreun film mai memorabil decat in esecul comercial din 1990 al lui Bertolucci. Sau cel putin eu nu imi aduc aminte. Debra Winger, John Malkovich si Campbell Scott sunt trei britanici care calatoresc in desertul Sahara la sfarsitul anilor ‘40. Imaginea lui Vittorio Storaro e fantastica, e principalul motiv al fericirii spectatorului acestui film. E imposibil sa nu ramai cu zeci de cadre, de senzatii, de imagini pe care Storaro le-a captat pe pelicula. Pacat ca scenariul e cam labartat, cu multe elipse si lipsit de vana, iar distributia cred ca putea fi mai buna. Daca Malkovich si Winger sunt ok, Campbell Scott e absent mai tot timpul si, deci, greu de tinut minte. Bertolucci, in calitate de regizor, a ales sa monteze eliptic cadrele, oarecum urmand exemplul lui Godard din anii ‘60. Oricum, “Sheltering Sky” e o experienta pentru orice cinefil din lumea asta si poate fi considerat printre marile filme ale lui Bertolucci.

Viaggio in Italia

Viaggio in Italia, Italia 1954

regia: Roberto Rossellini

cu: Ingrid Bergman, George Sanders

Ingrid Bergman si George Sanders in “Viaggio in Italia”

Cred ca e filmul care m-a emotionat cel mai mult din tot ce am vazut de Rossellini. Faptul ca acesta a ales sa urmareasca doua personaje, un cuplu de britanici casatoriti, intre doua varste, poate ca ajuta. Spun asta, gandindu-ma la alte doua mari filme de-ale sale: “Roma, oras deschis” si “Paisa”, unde urmarea mai multe personaje pe durate scurte, nelasand timp spectatorului sa intre cu adevarat alaturi de ele, sa le simta. Sigur, cele doua titluri mentionate mai sus denumesc doua opere fundamentale pentru istoria cinematografului. “Viaggio in Italia”, pe de alta parte, nu vorbeste despre razboiul dintre popoare, deci despre o lupta exterioara, ci despre un razboi interior al cuplului format de Ingrid Bergman si George Sanders. Nu are deci o mare importanta istorica sau cu alte cuvinte, nu e relevant pentru pasionatii de documente, de marturii ale altor epoci. Ramanand insa fidel stilului documentarist care ii caracterizeaza toata opera, Rossellini alege momente puternice, care sa oblige personajele sa reactioneze intr-un fel. Reactiile lor, raspunsurile lor, fiind in ei, spectatorului ii e foarte greu sa le inteleaga rational. E nevoit, asadar, sa se lase emotional purtat pe toata durata povestii, sa renunte la plasa de siguranta pe care instinctiv o foloseste mai tot timpul. Iar sa simti alaturi de personajul lui Bergman apropierea mortii, prin asistarea la dezhumarea a doua cadavre prinse intr-o eruptie a Vezuviului nu e putin lucru. Nu traiesti asta in fiecare zi, iar impactul pe care il are asupra ta e echivalent cu cel avut asupra acesteia, ceea ce te ajuta sa o intelegi. Nu poate fi nimic mai intens decat a vedea un film care te determina sa realizezi in ce stare de trandavie te complaci. Din punctul meu de vedere, daca arta ar avea un scop, acesta ar trebui sa fie: sa te trezeasca din letargie, sa iti aduca aminte ca viata e scurta, ca tot ce e in jurul tau in acest moment va disparea candva, o data cu tine. Iar “Viaggio in Italia” are acest efect incredibil. Sunt convins ca Rossellini nu intentiona sa transmita mesaje senzoriale celor care ii vad filmele, dar, prin simplul fapt ca isi considera spectatorii egali, nu ii lua nici de sus, nici de jos, ci de la acelasi nivel, discursul lui are un impact asupra lor. Ii solicita, bineinteles, fiindca nu li se intampla des sa aiba discutii sincere cu ceilalti, dar, o data trecuta surpriza descoperirii unei alte lumi, le ofera o satisfactie nu neaparat asteptata. Doar un mare cineast ar fi putut sa transforme o poveste atat de banala, pe care nici macar nu ai cum sa o povestesti altora in mai mult de o propozitie scurta, intr-un mare film. Doar un om onest si curajos ar fi putut vorbi despre viata lui cu atata claritate cum o face Rossellini in acest film. Si pentru toate aceste insusiri, Rossellini va avea intotdeauna respectul si afectiunea mea.

Kiss Me Deadly

Kiss Me Deadly, SUA 1955

regia: Robert Aldrich

cu: Ralph Meeker, Cloris Leachman

Cloris Leachman si Ralph Meeker in debutul filmului “Kiss Me Deadly”

Din zecile de filme regizate de Aldrich am vazut doar doua. “Whatever Happened to Baby Jane” si acesta. Trebuie sa recunosc ca niciunul nu m-a bulversat, desi se bucura de popularitate printre cinefili si critici. Totusi, daca “Baby Jane” mi s-a parut usor redundant pe alocuri, “Kiss Me Deadly” nu sufera deloc la capitolul inventivitate. Aproape fiecare secventa e gandita altfel, e abordata stilistic diferit de cea precedenta sau de cea ulterioara. O singura obsesie vizuala parcurge toate cele 100 de minute ale filmului: picioarele. Suntem introdusi in poveste prin picioarele desculte ale lui Lochman tropaind pe o strada pustie, in mijlocul noptii, iar apoi, pe parcurs, alte si alte picioare , incaltate, se urmaresc pe trotuare sau pe stradute laturalnice. Un alt punct comun al secventelor din “Kiss Me Deadly” il constituie muzica, total incoerenta de la un moment la celalalt. Dar stiti ce? Nu e deranjant deloc, de fapt, din contra, e un deliciu sa fii in continuu scos din urmarirea firului narativ prin decizii regizorale greu de inteles. Fiind un film noir, nici nu e, de altfel, nevoie sa empatizezi cu personajele sau cu situatiile cu care se confrunta. Nu imi aduc aminte un alt film care sa te oblige cu atata violenta sa il urmaresti detasat, sa il admiri din exterior, sa te gandesti la el din punct de vedere stilistic, fara sa cazi in capcane false, in identificari cu personaje oricum abia schitate in scenariu. Pana la urma, avand in vedere ca Aldrich e onest in relatia cu spectatorul, fiind coerent in incoerenta stilistica a secventelor, nu am mare lucru sa-i reprosez. Din contra, faptul ca se simte permanent o mare pofta de cinema, de a gasi solutii noi unui gen (noir adica) la data aceea deja intrat in clisee greu de ocolit, ma determina sa consider “Kiss Me Deadly” o bijuterie a genului, sa imi dau jos palaria inaintea lui si sa fac o adanca plecaciune inaintea celor care l-au realizat. Prospetimea lui vine si din faptul ca a fost filmat in locatii, pe strazi adevarate, nu in studio, cu bani putini si cu actori necunoscuti publicului acelor ani. Nu il consider insa o capodopera tocmai pentru ca nu transcede genul noir, nu vorbeste despre viata, despre experientele de viata ale creatorului, nu ma imbogateste cu nimic din punct de vedere uman. Dar ce exercitiu incredibil de stil! Chiar jos palaria! Si multumesc!

Macao

Macao, SUA 1952

regia: Josef von Sternberg, Nicholas Ray

cu: Robert Mitchum, Jane Russell, Gloria Grahame

Robert Mitchum si Jane Russell in “Macao”

Ma gandeam nu demult la Jane Russell. O vazusem in “Gentlemen Prefer Blondes” al lui Hawks si imi ramasese in memorie ca o prezenta felina, delicata si, in acelasi timp, puternica. Sigur, de acolo Marylin Monroe e cea care te bantuie zile in sir (sau nopti), fiindca pur si simplu acapareaza fiecare scena in care apare. Si totusi, Russell e genul meu de femeie. Imi doream sa o vad pusa in valoare mai mult, intr-un alt film si, iata, nu am asteptat prea mult pana a mi se implini visul.

In “Macao”, filmul produs de Howard Hughes in 1952 si regizat mai intai de Josef von Sternberg, iar apoi, ulterior excluderii acestuia din proiect, dupa putin timp de la demararea lui, de Nicholas Ray, doi mari creatori de imagini, primul, al unei icoane a senzualitatii: Marlene Dietrich, al doilea al multor filme personale realizate intr-o perioada casta a Hollywoodului, au transformat un scenariu nu stiu daca neinteligibil, dar, in orice caz, neinteresant intr-un adevarat regal cinematografic. Se simte pe de o parte stilistica lui Sternberg in aspectul vizual al cadrelor, in felul in care e pus in valoare chipul lui Russell, amintind de filmele realizate de acesta cu Dietrich in anii ‘30, iar pe de alta, orice om care a vazut mai mult de 2 filme de Ray poate sa recunoasca tema obsedanta care transcede toata opera lui cinematografica. Ma refer la singuratate, atat de pregnanta in “Macao”. Sternberg creeaza in general sfincsi, femei fatale aparent lipsite de orice fel de sensibilitate. Ray, in schimb, surprinde oameni plini de contradictii, in general confuzi. In final insa, fascinatia pe care o produce “Macao” se datoreaza tocmai acestei intalniri intre doua viziuni diametral opuse, creand, poate paradoxal, un film viu, fiindca si filmele, precum oamenii, traiesc prin contradictii, prin pulsatii interioare inexplicabile pentru cei care le privesc. Nu exista film mare “perfect”, perfecte sunt doar filmele neinteresante, limitate de “corectitudinea” lor. Iar “Macao” e excelent, desi nu cred ca era cazul sa ii pun o eticheta, transcede genurile si, mai ales, vremurile. Seamana cu multe productii americane de serie B prin natura plotului, dar e unic din punct de vedere stilistic.